Am crescut sunt om mare, nu mai sunt un copil.
Am abonament ( chiar nenumarate), merg la serviciu, am carte de munca, salariu, chirie si facturi de platit. Am iubit, am pantofi multi si haine de care ma tot plictisesc.
Nu fumez, nu beau cafea,incerc sa nu mananc E-uri, uneori junk-food si briose, dar fac sport consecvent.
Am CV, iar pe el figureaza numele meu in dreptul unor functii importante, la ziare si reviste mari. Am cateva reusite reale, am si o groaza de esecuri.
Am cerc de prieteni, am cunostinte, am relatii cu o multime de oameni. Unii ma respecta si ma pretuiesc, altii ma invidiaza, iar altii probabil ca nu dau doi bani pe mine.
Am trasaturi de caracter bine definite. Stiu sa vorbesc frumos, sa fiu politicoasa, ma straduiesc sa fiu onesta si corecta si sa-mi indeplinesc cu bine toate obligatiile, sa fiu o draguta. Dar stiu sa ma apar cand sunt atacata si am invatat sa fiu si rea; uneori, imi dau seama, ca nu e tocmai momentul potrivit.
Am pornit in viata cu rezistentele bine infipte in panoul de comanda si culmea, intre timp, mi-au crescut si mai multe butoane de functionare, in loc ca cele existente sa se strice. Sunt un bun robotel in societate. Full-option, as zice, dar poate ma supraestimez :). Daca asta a trebuit sa devin, am devenit...
Dar, uneori, se face liniste acolo, inauntru. Pret de cateva clipe, nu mai aud si nu mai vad nimic. Mai intai tresar, caci nu sunt invatata cu tacerea. Ma cam pune pe ganduri, ma cam irita si ma prefac ca n-o inteleg. Doar cateodata am curaj s-o privesc in ochi. Ochi de copil suparat, care se uita intrebator si cu repros. Iar cand il privesc mai atent, vad ca are obrazul patat de urma unei lacrimi.
Rareori ma straduiesc sa-l inveselesc si reusesc sa-l imbunez. Stiti ce fac, de cele mai multe ori? Il las acolo, in penumbra unui colt, sa planga in continuare,isi va reveni.
N-am timp de prostii, doar sunt om mare...
Nu fumez, nu beau cafea,incerc sa nu mananc E-uri, uneori junk-food si briose, dar fac sport consecvent.
Am CV, iar pe el figureaza numele meu in dreptul unor functii importante, la ziare si reviste mari. Am cateva reusite reale, am si o groaza de esecuri.
Am cerc de prieteni, am cunostinte, am relatii cu o multime de oameni. Unii ma respecta si ma pretuiesc, altii ma invidiaza, iar altii probabil ca nu dau doi bani pe mine.
Am trasaturi de caracter bine definite. Stiu sa vorbesc frumos, sa fiu politicoasa, ma straduiesc sa fiu onesta si corecta si sa-mi indeplinesc cu bine toate obligatiile, sa fiu o draguta. Dar stiu sa ma apar cand sunt atacata si am invatat sa fiu si rea; uneori, imi dau seama, ca nu e tocmai momentul potrivit.
Am pornit in viata cu rezistentele bine infipte in panoul de comanda si culmea, intre timp, mi-au crescut si mai multe butoane de functionare, in loc ca cele existente sa se strice. Sunt un bun robotel in societate. Full-option, as zice, dar poate ma supraestimez :). Daca asta a trebuit sa devin, am devenit...
Dar, uneori, se face liniste acolo, inauntru. Pret de cateva clipe, nu mai aud si nu mai vad nimic. Mai intai tresar, caci nu sunt invatata cu tacerea. Ma cam pune pe ganduri, ma cam irita si ma prefac ca n-o inteleg. Doar cateodata am curaj s-o privesc in ochi. Ochi de copil suparat, care se uita intrebator si cu repros. Iar cand il privesc mai atent, vad ca are obrazul patat de urma unei lacrimi.
Rareori ma straduiesc sa-l inveselesc si reusesc sa-l imbunez. Stiti ce fac, de cele mai multe ori? Il las acolo, in penumbra unui colt, sa planga in continuare,isi va reveni.
N-am timp de prostii, doar sunt om mare...
